mult-privit

important e să-mi amintesc. dacă încă nu pot să întind mâna spre el, măcar să ştiu că e. să ştiu unde e. cochetez cu ideea de-a mă implica, de-a începe un antrenament, dar mi se pare prea mult. şi, într-unfel, zadarnic. aproape că nici nu mai cred că va fi ceva de durată... o zi, două, apoi iar se va nărui totul, iar nu voi mai şti pe unde e prin casă, iar voi fi moartă de somn dimineaţa, când să încep lucrul cu el... aşa că mai bine nu mă mai apuc. dar oare e mai bine?

zilele trecute l-am mirosit în fugă. parcă mă tem să rămân mai mult în contact cu el. în orice fel de contact. miroase tot a pesmet! îmi place cum miroase. e mirosul perfect pentru el. în rest, îl privesc. îl privesc şi-l descos cu privirea, e un săculeţ mult-privit!

orice întoarcere cu spatele e o depărtare!

intrarea cu faţa la sală, salutul... mai ştii?
ieşirea din sală cu faţa la sală, salutând...
totul cu faţa, în deplin respect, salutând

mă dor coastele la îmbinarea cu coloana. am citit. Francisc de Assisi, Tereza Neumann, Sfânta Rita, trandafirii Clarei

iubirea
iubirea
iubirea

eu, bobul

a fost cu noi la mare! săculeţul! l-am tăvălit prin nisip, era să-l pierd, peripeţii...

acum stă pe televizor. da, ai citit bine. şi nu-mi vine să-l ating.

mă gândeam ieri că sunt cel mai mare bob al săculeţului. un fel de bob străin, pentru că deşi sunt în el, sunt departe... celelalte boabe de orez mă înconjoară, sarea îmi intră în piele... şi totuşi mă simt bobul străin al sacului

"Când femeile defilează pe stampele Japoniei, nu ştim bine dacă verile, toamnele sau iernile îşi revarsă pe chimonourile lor de mătase florile, frunzele veştede sau fulgii învolburaţi, sau dacă nu cumva însuşi mersul acestor făpturi îndepărtate nu răspândeşte în jurul lui ierni, sau toamne, sau veri."

mai de demult

Alte impresii de la budo-zen: mă văd păşind pe săculeţi, în cerc, împreună cu alte colege. Toate trebuia să fim sus pe saci. Am rămas stupefiată de modul în care păşeam, în care umpleam spaţiul delimitat de sac! Flash: mers pe muchie sau mers pe jumătatea sacului, deşi nu mai era nici un pas în preajmă; mers prudent, uşor, să nu se vadă, să nu se ştie, mers ca un vas care nu-şi lasă toată mierea pe pământ, mers ca pe aer, fără ceva stabil. Şi totuşi o agilitate de-a mă agăţa de muchie, de-a rămâne în echilibru într-un spaţiu extrem de dificil, de-a răzbi, ca firul de iarbă când sparge gheaţa şi iese ( şi făcut cu bucurie!). Ce hartă cu atât de puţine puncte trecute!
Dau ocol oraşului în fiecare dimineaţă şi aflu: oraşul e bogat, e aproape, e aici... Oraşul e viu!

bucuria DIN

a fost emoţionantă întâlnirea cu sala... la propriu, pereţii mi s-au părut coşcoviţi, parchetul - deşi lustruit, ciobit (ca mine!)

idei din timpul şedinţei, zise de Mario: expansiunea DIN (centru) creează o stare de elaţie (euforie şi exaltare), care e un fel de ecou din prezent, aromă a beatitudinii; până şi în cea mai compresivă asană/situaţie de viaţă trebuie să descopăr această expandare

tinderea DIN (centru)
-spre extreme
-spre sine
te lasă să trăieşti viu ceea ce trăieşti, în asană şi în viaţa de zi cu zi,
creează (redescoperă) spaţiu şi poţi experimenta bucuria şi libertatea!

today

l-am găsit! dar nu prin vreo intuiţie profundă, nu! m-am dus la stăpâna casei - mami adică! şi am întrebat-o direct: ştii cumva unde e săculeţul meu de budo-zen? da, mi-a răspuns. caută în cămară, jos.
şi exact aşa a fost! are acelaşi miros de pesmet fermentat. acum mă gândesc că miroase şi ca o piele de copil. şi e sărat, acel sărat care îmi place mult

azi
merg
la
sală!

rid

mă simt oarecum rătăcită în casa nici acum terminată de zugrăvit... nu ştiu unde e săculeţul şi mi-a ieşit din cap chiar să-l caut. câteodată îmi aduc aminte de el. dar parcă n-am suflu să pornesc - căutarea de el, căutarea de mine...

17 martie

mâinile vibrează! ca nişte corzi de samisen

ştii? mă tot gândesc la SPAŢIUL dintre mine şi săculeţ. aici mi se pare că se găseşte toată alegerea mea, liberul meu arbitru! pot întinde mâna sau nu, pot înainta sau mă pot retrage. pot îngropa talantul sau îl pot înmulţi. îmi pot lăsa obrazul pe pânza lui sau nu.

dar când mă las în făţă în spaţiul acesta şi mă încredinţez lui, parcă simt că şi eu sunt spaţiu, lejer şi fără tensiuni, vibrând de libertate şi de posibilităţi

articulările zilei

azi mi-a venit să smulg din săculeţ

implozii/explozii: auzeam ritmul dinamizând totul. alert, ca un pas săltat de drumeţie, care nu lăsa loc de comentarii, de lamentări

relaxarea în timpul efortului mi se pare tare importantă

mâna dreaptă... o simt mai fără tonus (stângacea de mine!)

săculeţul e în faţa mea. pur şi simplu. mă desparte de el un spaţiu. îl pot umple întinzând mâna spre sac şi atingându-l. sau pot opri gestul pornirii mâinii. (trecerea de la intenţie la acţiune)
pot avea o relaţie cu sacul şi doar privindu-l. dar nu, eu vreau o relaţie tactilă, mirositoare, privitoare, auzitoare, gustativă, descoperitoare până în boabele lui cele mai adânci! (flămândo!)

mă gândesc la articularea cuvintelor, pentru Mih. la dificultatea lui de a pronunţa, cum trece ca un tăvălug peste cuvinte, uniformizându-le
la silabe pă-pu-şă
la acele cuvinte care merg uşor în scris, dar şi la cele în care se împotmoleşte, cărora nu le simte încă începutul ori sfârşitul de silabă
şi braţul meu se articulează de corp şi se împotmoleşte. mişcările sunt silabe, iar eu sunt departe de a le articula corect. !!! mişcarea dării şi luării sacului, fără ca el să simtă că trece dintr-o mână în alta - nu e curgere! doar îmi antrenez mâinile să reziste, să se facă mai puternice pe zi ce trece, mai apte să nu dezerteze. şi observ, aşa cum pot

aşadar, articulăm, eu şi Mih...
darul zilei de azi

limită şi limitări

întâlnirea cu limita. curbura mâinii, ca şi cum ar fi ieşit din fundal. dacă aş fi făcut o mandala, sunt sigură că aş fi depăşit interiorul protector, într-un zvâcnet necontrolat. mi s-a întâmplat. de două ori dimineaţă am cotit-o, am dezarmat a neputinţă. apoi a trei oară am putut să merg mai departe, nesperat de mult, cu ajutorul expirului şi al inspirului...

vis: se făcea că trebuia să ajung la un spectacol de teatru, eram în staţia de la Piaţa Victoriei a lui 300. maşina nu venise de mult, dar la un moment dat o văd în depărtare, şi atunci constat că, lângă ghereta de ziare, moi (eu adică!) am o groază de sacoşe, sacoşele, haine un maldăr şi îmi dau seama ca n-o să apuc să le iau pe toate cât timp maşina va fi în staţie. aşa a şi fost. mai nasol că la a doua cursă se adăugaseră şi câteva sticle goale, care musai trebuiau cărate. aşa că nexam spectacol, având în vedere că nu îmi ieşea nici un sunet din gâtlej care să strige după maşină. nu, eram tăcută şi opresată, mult mai important era să zdrăngăn sticle şi să foşcăi sacoşe decât să alerg sprintenă în maşină, în drum spre reprezentaţia care parcă mă aştepta

post-it pentru drum

apropo de acest a nu trăi la suprafaţa lucrurilor... când descoperi sacul cu degetele, tot mai în adânc, din posturi diferite, unele dificile chiar... altele care merg de la sine... e ca şi cum ai prinde viaţa în mâinile tale şi-ai cerceta-o?

în dimineaţa asta m-am trezit extrem de greu. abia la 6.25 m-am dat jos din pat... totuşi am făcut imploziile, care au mers bine (din punctul de vedere al tonusului mâinilor). la explozii - spre nasol. la setul implozii-explozii, mămăligă! abia îmi mai clipoceau mâinile... şi nu sunt decât 50x3! am încercat să le fac într-un ritm mai alert... of of, măi măi

ce-mi sugerează aceste mişcări în care strâng degetele în pumn (imploziile), apoi răsfir degetele brusc (exploziile), cu mâinile întinse la verticală: o inimă care pompează şi primeşte sângele, un expir şi-un inspir, dar ce e foarte important pentru mine: nu lasă să stagneze!eu aşa mă simt: un loc mucezind, care parcă e prins într-un nod... un loc care nu simte. dar mă precipit, nu glumă! dau din mâini şi mă duc la fund mai cu foc... aşadar: simt aceste exerciţii ca pe nişte foale, care... nu ştiu unde vor duce. dar îmi place tonusul pe care încep să-l aibă antebraţele. o mică hotărâre, un pas

jurnal cu mierlă şi săculeţ, ora 5.30

8 martie

mă dor braţele, la articularea umerilor cu trupul. parcă aş fi dat la sapă. găsesc aşadar în mine şi muncitorul brut, ancorat şi care rezistă fără să se plângă, fără să se frângă.

umerii - nu ca început sau sfârşit, ci ca articulare. asta îmi dă puterea să continuu

obosesc repede, ridic greu sacul. desincronizare

mă odihnesc cu capul pe el. mă gândesc că vreau un singur lucru, care să mi se potrivească. să plonjez în adâncimile lui neştiute, cu propriile mele adâncimi. să fim în contact, să mă las. etc.

9 martie
Mucenicii

mirosul săculeţului se schimbă în timp? sau poate că nu de timp depinde schimbarea

10 martie

la implozii, pe 10 fire de degete coboară lumea

la explozii, mă înţep în sârmele mele

11 martie

închiderea şi deschiderea pumnilor îmi amintesc de mişcările de început cu care m-am întâlnit la sală, în primul meu an de yoga: culcat pe spate şi statul în picioare, vertical.
sublime aceste mişcări!

jurnal 2-7 martie

2 martie

arcada / în faţă viitorul, în spate trecutul.
subţire ca un fir de păianjen arcada cu prezent. atâta mă ţine

3 martie

sacul - miroase ca drojdia, pesmetul cu care mama făcea la ţară pâinea!!! cum se poate?

4 martie

îndeosebi îmi place să-l miros.
mâinile sus: 50 implozii, explozii, implozii şi explozii
mă simt o fiinţă de apă.
primesc din prima zi exerciţiile pe care nu le suport. mă simt adăpost pentru toată lumea, aşa fracturată cum sunt

5 martie

50-50-50
parcă aş face dragoste cu gesturi automate
somn!
mâinile îmi obosesc repede - neputinţă!
mirosul lui, ca de bebeluş

6 martie

îmi amintesc visul acela - puneam în coş ciorchinele mare de strugure alb. era imens, şi eu îl alegeam. în visele mele, strugurii simbolizează lacrimi, o perioadă grea

capul ţine corpul

simt nevoia să lucrez degetele, să le simt!
să le ascut!
să am priză, contact!

7 martie

o s-o întreb pe mama cum făcea pesmetul de pâine

degetele prinzând săculeţul: între degetele 3 şi 5 mi se pare cel mai greu! am un soi de stare de uimire
priza cu sacul!
cam aşa îmi simt viaţa: ca priza dintre degetele 3 şi 5 : inefabilă şi lipsind cu desăvârşire!

am vrut să dau sacul până dincolo de automatismul şi corectitudinea mişcării, până la limita cu oboseala, când nu mai pot, când nu mai am control şi am lăsat să cadă ceva.
mentalul zice: nu mai poţi! şi atunci apare acel ceva mai firesc, mai uman, o neputinţă soră cu gingăşia

şi atunci am văzut că DA, mai pot, încă un strop, să fiu

jurnal cu sac

12 martie

azi am fost amorţită. setul de implozii-explozii a mers greu. numai implozii nu erau. numai explozii nu, spre final.
la darea sacului dintr-o mână în alta am sesizat cum mă feresc, nu care cumva să ating cealaltă mână. septic şi fără atingere